17 băncuţe goale sunt orientate către tablă. Acolo a rămas un exerciţiu de matematică, puţin prăfuit. Nu se aude niciun zgomot, liniştea s-a aşternut peste clasa care era acoperită de expresia rostită îndelung: “Domnişoaaaaaaara învăţătoaaaaaare”.

Azi a fost ultima zi când micii discipoli şi-au ocupat cu sfială locul în băncuţe. Nu s-au mai grăbit să se aşeze ori să-şi aşterne cărţile. Ştiau că va veni momentul când vor trebui să se ridice, iar manualele au fost deja predate. Dintr-un colţ al clasei se uitau cu un ochi la cei care nu le vor mai duce acasă. Vor rămâne acolo până vor fi preluate de următoarea generaţie.

Actuala stă să plece. Domnişoara rosteşte un discurs pe care nu şi l-a pregătit de acasă. De data aceasta, n-a mai putut fi omul acela pragmatic care să schiţeze ce are de spus. De data aceasta, a vorbit inima în locul ei. Le-a spus cu o voce tremurândă că a venit momentul în care trebuie să coboare din avionul clasei a IV-a. Călătoria în ciclul primar s-a terminat. Acum vor staţiona pentru câteva luni în “aeroportul”, numit vacanţa mare.

Când a vrut să le spună cât îi iubeşte, o lacrimă a luat-o la vale pe obraz. În toiul călătoriei altora, s-a uitat către toţi şi i-a îmbrăţişat cu privirea. Atunci ei s-au năpustit către ea şi au luat-o în braţe. S-au lipit asemenea unor etichete. S-ar fi bucurat dacă ar fi putut să-i păstreze pentru totdeauna aşa.

Dar i-a trimis acasă, ştiind că dacă vor mai rămâne în jurul ei, nu va mai putea să-i lase să plece. S-a aşezat la catedră şi s-a uitat la clasa ei. Vedea mânuţe ridicate, auzea chiote de bucurie pe hol, i se adresau vorbe precum “Ce aţi scris acolo?” sau era întrebată dacă a desenat pe tablă un pom sau o mumie.

S-a plimbat prin clasă şi a strâns fiecare amprentă găsită. Le va păstra pe toate în înimă. Fiecare zâmbet ştrengăresc, fiecare privire sinceră, fiecare mânuţă ridicată, fiecare legănare de scaun sau desen pe spatele caietului.

Ea n-a lucrat nici măcar o zi. Ea a venit acolo cu o misiune: vroia să-i facă pe copii să iubească şcoala, să simtă fiecare că are locşorul în clasă, să zâmbească măcar o dată pe zi şi să se trezească a doua zi cu bucurie, ştiind că că vor ajunge la şcoală.

Avea un ideal, numit “Mary Poppins”. Vroia să transforme şcoala într-un loc fericit, în care copiii vin pentru că vor, nu pentru că trebuie. Puţin câte puţin, i-a învăţat pe copii să aibă propriile lor ţeluri, să muncească pentru ele, să privească dincolo de aparenţe şi să rămână nişte “mici prinţi”, fascinaţi de copilărie.

Azi şi-a dat seama că litera clasei marca începutul numelui ei. O parte a rămas acolo, la catedră, gata să pregătească înviorarea de dimineaţă. Celelalte două părţi erau incluse în valorile pe care le-a stabilit la începutul anului şcolar: excelenţa şi echipa.

Le-a insuflat pasiunea pentru societate elevelor sale. Au obţinut primul premiu judeţean la olimpiada de educaţie civică, din istoria şcolii. A participat şi la alte concursuri, a predat cu drag, a povestit la istorie mai mult decât scria în programă.

I-a mutat pe elevi în cursul anului, până când a aplanat toate conflictele. I-a pus în aceeaşi echipă pe cei care nu se înţelegeau bine pentru a-i învăţa să coopereze. Le-a arătat că succesul aparţine celor uniţi. Iar ei i-au arătat domnişoarei că pot fi o familie.

Când a venit în Cluj-Napoca, nu avea decât o singură prietenă. Nu s-a simţit niciodată singură, fiindcă i-a avut pe ei. Minunile acelea din sala de clasă, care n-o lăsau să plece acasă tristă. Astăzi i-a salutat cu “La revedere”, fiindcă nu i-a plăcut niciodată să spună “Adio”.

Contextul s-a dus şi nu vor mai fi niciodată elevii domnişoarei învăţătoare. Vor rămâne în schimb prietenii ei şi motivele pentru care astăzi decizia de a se muta în Cluj-Napoca s-a dovedit a fi una extraordinară.

Indiferent de viitorul pe care-l va avea, va rămâne mereu dascălul de la clasă. Acel om care va fugi cu sufletul în fiecare dimineaţă către sala de clasă, fiindcă acolo o vor întâmpina 17 suflete de copil.

Chiar dacă acolo o vor fi nişte băncuţe goale, ea îi va vedea pe toţi. Căci mica ei familie din Cluj-Napoca va rămâne pentru totdeauna în acelaşi loc!

“Nu zidurile fac o şcoală, ci spiritul care domneşte într-însa.”

(Motto-ul Şcolii Gimnaziale “Horea”)