Povestea animăluţului preferat începe cu un context în care s-a desfăşurat. Având în vedere că zilele acestea am discutat pe îndelete despre copilăria mea, m-am gândit c-o fi cazul să mă expun şi aici pe blog, doar de dragul exerciţiului scrierii. Aşadar, aveţi olecuţă de răbdare şi urmaţi-mă printre cuvinte.

Eu am stat la casă de când mă ştiu. Ceea ce înseamnă că am avut întotdeauna găini. Uneori şi gâşte, respectiv raţe, dar acelea au locuit temporar în curtea noastră. În schimb, găinile, ouătoare de seamă, ne-au însoţit pe parcursul existenţei noastre. Acuma să vă zic eu cum de am ajuns să mă împrietenesc atât de bine cu ele.

A fost odată ca niciodată o fetiţă de 2 ani, care a fugit de-acasă. Nu în stilul clasic, total anapoda, ci urmărindu-şi mama la serviciu. La vremea când altuia i se forma percepţia spaţială, fata în cauză o şi exersa. Aşa că a pornit-o după fusta mamei când a văzut că aceasta a plecat dimineaţa la serviciu. No’, între casă şi serviciu era un câmp nepopulat de case. Mama se grăbea la serviciu, aşa că nici prin cap nu i-a trecut să se uite în spatele ei. Ca norocul, la un moment s-a trezit că o strigă o tanti, care o întreabă dacă mogâldeaţa din spatele ei, nu e însăşi “Eliza”. Mama s-a speriat atât de tare, încât din momentul în care am fost culeasă de pe câmp, am şezut frumos în curte şi am avut voie să mă joc doar cu copiii pe stradă, care erau în număr de…1.

Acuma e clar că nu puteai sta toată ziua bună-ziua pe capul unui singur copil. Aşa că, domnişoara din poveste şi-a căutat alte îndeletniciri. A observat că s-ar putea înţelege de minune cu găinile care mărşăluiau ţanţoşe prin curte. Azi aşa, mâine aşa, iar în scurt timp, găinile care nu ştiau altceva înainte de a face ouă, “Cotcodac”, a mânca şi a dormi pe scară, au învăţat să aibă şi alte preocupări.

Prima găină pe care mi-o amintesc era “Cenuşăreasa“. Bineînţeles că am cunoscut de la vârsta de 3 ani funcţionalităţile figurilor de stil şi am personificat-o. O iubeam atât de mult, încât la 40 de grade îi ţineam umbrela mea de jucărie deasupra capului, ca să o feresc de insolaţie. Când mă vedea, îşi încetinea ritmul şi se aşeza frumos lângă mine. Şedeam şi povesteam toată ziua despre vânzările de nisip pe care le-am întocmit, iar ea îmi confirma printr-un limbaj pe care aparent îl înţelegeam, că am făcut nişte tranzacţii potrivite.

Când Cenuşăreasa a plecat din această lume, o găinuşă albă i-a luat locul. Am iubit-o atât de mult încât am învăţat-o să doarmă de amiază cu mine. Ştia că la ora 14:00 trebuie să mergem în casă, aşa că se lăsa prinsă, o aşezam frumuşel în pat, îmi puneam mâna peste aripa ei şi îi spuneam că acuma trebuie să facem nani. Ea mă asculta, închidea ochii şi nu scotea un sunet până ce mă trezeam eu. Nici vorbă să fie fără bun-simţ şi să-mi lase nişte dovezi prin pat. Domnişoara găină ştia să se poarte cuviincios.

Au trecut anii cu diverse întâmplări şi la 10 ani, eram mamă. Acest lucru s-a întâmplat pentru că cloşca pistruiată ce a dat naştere unor puişori pufoşi, n-a vrut să-l accepte pe ultimul venit. Fiindcă era mai pestriţ, nu gălbior, cum arăta media societăţii păsăreşti de la acea vreme, l-a bătut în cap până când m-am hotărât că voi creşte eu puiul respectiv. L-am pus într-o cutiuţă, l-am luat cu mine în casă şi l-am îngrijit aşa cum ar face orice mamă cu al ei copil. La o lună de la naştere (să notăm data de 18 mai), puiul ştia să se cuibărească la gâtul meu şi să stea acolo în timpul în care dormeam de amiază. Pe măsură ce a crescut, am descoperit că este o puicuţă, aşa că şi-a primit numele de “Arabela”. A fost găina mea de suflet.

În întreaga vacanţă de vară, am învăţat-o atât de multe lucruri. Ştia să-mi tragă cu ochiul, venea înaintea mea atunci când mă întorceam de la magazin sau din alte locuri şi se lăsa mereu prinsă în momentul în care vroiam s-o iau în braţe. Desigur, de bunica şi mama fugea văzând cu ochii. Eu, în schimb, am iubit-o nespus de mult. Atât de mult, încât într-o zi am pus-o frumuşel într-o plasă şi am plecat cu ea la serviciul mamei. Văzusem eu la televizor, că oamenii mari le pun câinilor atunci când pleacă la plimbare un soi de aţă, dar eu considerat că era sub rangul ei un asemenea cordon. Aşa că am purtat-o în braţe.

Surorile ei, erau şi ele prietenoase cu mine şi se lăsau luate în braţe. La un moment dat aveam o întreagă echipă: Arabela, Gălbenuş, Albuş, Alba-Iulia şi cocoşul Ciuboţilă. Îmi era atât de drag să mă joc cu ei prin curte, încât nu-mi păsa de alte lucruri. Deveniseră cei mai buni prieteni ai mei.

Se spune că un animăluţ, în cazul acesta -o pasăre, împrumută caracterul stăpânului. Aşa că a mea Arabela, a început să comită tot felul de năzdrăvănii. Venea în bucătărie, dădea la o parte capacul de pe ciorbă şi se servea dacă îi plăcea ce a gătit bunica. Ba într-o zi, cum am lăsat aparatul de făcut sandwich-uri pe masă, domnişoara s-a strecurat frumuşel după perdea, s-a suit pe colţar şi s-a servit ca o adevărată doamnă. Eu am prins-o în flagrant, a zburat cât colo şi în goana ei, a aruncat aparatul pe jos, deteriorându-i dispozitivul de închidere. M-am supărat atât de tare pe ea, încât am bătut-o. Am tras-o de coadă de 3 ori şi i-am dat două palme peste aripi. Apoi, mi-a părut atât de rău de fapta mea, încât m-am dus şi i-am cerut scuze.

S-a liniştit pentru o perioadă, iar apoi a atentat la ghivecele cu flori ale mamei. S-a strecurat în hol şi s-a înfruptat de ceea ce a găsit acolo. Desigur, eu mi-am tras ponoasele de pe urma întâmplării. Aşa că am decis s-o închid în coteţ şi s-o las de acolo când îşi va ispăşi pedeapsa. Desigur, a stat aşa doar câteva ore, căci apoi mi s-a făcut milă şi am chemat-o să ne jucăm.

Timp de 5 ani, i-am povestit mai toate întâmplările mele de la şcoală, din viaţa de zi cu zi, chiar şi lucrurile care mă făceau să fiu supărată. Ea mă asculta, nu pleca niciodată de lângă mine şi la sfârşit îmi făcea cu ochiul, aşa cum am învăţat-o atunci când era doar un puiuţ. Arabela nu avea creier de găină. Din câte credeam eu, avea şi o fărâmă de suflet.

Dacă mă vedea tristă, venea şi se aşeza lângă mine. Dacă eram bucuroasă, comitea câte o ispravă. Când vroiam s-o dojenesc, pentru a o învăţa să se comporte respectuos, îmi era destul de greu. De aceea, cele mai aspre pedepse, au fost reprezentate de trasul de coadă.

Chiar şi atunci, se uita la mine cu nişte ochi smeriţi, în încercarea de a-şi repara greşeala. Până la urmă, nu era om şi nu puteam să-i cer să se comporte ca unul. O bună vreme a fost prietena mea cea mai bună, iar atunci când a murit, o parte din mine s-a dus cu ea. O iubisem mai mult decât oricare copil pe care l-am întâlnit şi în felul ei, îmi ărăta şi ea că mă iubeşte. Ultimul gest a fost acela de a-mi face încă o dată cu ochiul, înainte de a-i închide definitiv. Iar asta se întâmpla pe 5 octombrie 2005, una dintre cele mai triste zile din viaţa mea. Am plâns atât de mult după acea mică fiinţă înaripată, încât ulterior n-am mai ajuns niciodată să-mi fie dragă vreo găină. Mi se păreau că toate sunt fade şi nu ştiu să facă nimic altceva în afară de a mânca şi dormi.

Undeva, cred că există un Rai al animalelor, iar Arabela răstoarnă toate lucrurile pe care le găseşte în cale. Cu toate că nu era nici câine, nici pisică, a fost cel mai fidel prieten pe care l-am putut avea din lumea necuvântătoarelor.