Mă pregăteam eu de ceva vreme să scriu acest articol, dar în sfârşit mi-am făcut timpul necesar. Desigur, am avut parte şi de câteva evenimente care au contribuit în mod semnificativ, dar fără să detaliez prea mult, haideţi să trecem la subiectul nostru de azi: politeţea.

Nenea dicţionaru’ zice că politeţea este: atitudine, comportare conformă cu bună cuviinţă, amabilitate. Eu zic că nu ajung cei 7 ani de acasă pentru a ne forma o conduită, că mai trebuie să înotăm prin nişte ape pentru a ne şlefui personalitatea, dar cu siguranţă reprezintă un bun fundament. Şi ca orice fundaţie care este de calitate, cei 7 ani de acasă vor reprezenta baza necesară pentru parcursul pe care-l vom avea în viaţă.

No’ acuma de ce vorbesc eu de politeţe? În primul rând, am decis să abordez acest subiect, deoarece mi se pare că oamenii n-au destulă răbdare unii cu ceilalţi. Îl văd pe ai mei copilaşi (care sunt încă în formare, totuşi) cum se grăbesc să vorbească unii peste alţii sau toţi odată. Ori câteodată n-au un comportament impecabil, dar conştientizează în cele din urmă şi îşi asumă responsabilitatea pentru faptele sale.

Recunosc că, încerc pe cât posibil să-i învăţ că cele mai importante lucruri în viaţă nu sunt banii, faima şi posesiunile materiale, ci mai degrabă răbdarea, bunătatea şi politeţea. Atâta timp cât ai răbdare cu un om, vei avea şi disponibilitatea necesară de a fi politicos. Atâta timp cât eşti bun, vei din start o persoană care va avea răbdare cu celălalt. Iar…cu răbdarea treci marea!

Am să-mi amintesc mereu cuvintele profesorului meu de drept internaţional: sunt atâţia oameni inteligenţi în lumea aceasta, care reuşesc să pună în practică unele dintre cele mai năstruşnice idei, dar puţini dintre ei sunt buni. Câteodată inteligenţa ne face să fim aroganţi, ne permitem doze mai mari de ironie şi avem impresia că suntem superiori cuiva. Dar în final, toţi avem 2 mâini, 2 picioare, doi ochi, două urechi şi o inimă. N-ar fi rău ca atunci când se transmite informaţia de la minte spre gură să facă un ocol către inimă. Poate aşa i-am supăra mai puţin pe cei din jur.

Acuma, probabil vă veţi întreba de ce am făcut conexiunea cu Ardealul. Adevărul e că percep acest loc al României ca un teritoriu profund marcat de politeţe. Eu nu zic că alte regiuni ale României or fi mai bune sau mai rele, căci ştiţi voi deja cum stă treaba şi sincer, nu-mi doresc cu acest articol să fac comparaţii, doar să scot în evidenţă ce-mi place mie la meleagurile natale.

Îmi amintesc că în primele zile după ce m-am mutat în Cluj, mă grăbeam de la şcoală să prind autobusul pentru a ajunge la facultate. Am fugit eu lipa-lipa către staţie, dar eram la două treceri de pieton distanţă. M-a văzut şoferul maşinii care se apropia şi m-a lăsat să trec pe roşu, făcându-mi semn. La a doua, m-a văzut şoferul unui alt autobus care era în spatele celui pe care trebuia să-l prind şi m-a lăsat din nou să trec pe roşu pentru a ajunge în punctul dorit.

Apoi chiar în ziua în care m-am întors în Cluj pentru a-mi aduce toate bagajele pentru cămin, am fost plăcut surprinsă să fiu ajutată de un tânăr pentru a le trece liniile de cale ferată. Credeam că va veni cu mine până la trotuar, dar în cele din urmă, m-a condus până la staţia de Taxi.

Mi se întâmplă frecvent pe stradă să mă lovesc de oameni, din greşeală, cum mă grăbesc. Nu se supără niciunul, ba chiar mulţi dintre ei îşi cer scuze pentru mica tamponare. N-am întâlnit până acum unul dintre ei care să-mi spună ceva urât ori să-mi arunce o privire de parcă ar fi scăpat din cuşca leului.

Apreciez că oamenii îşi spun “Bună-ziua”, chiar dacă nu se ştiu decât din vedere. Poate de aceea avem un cartier în Cluj, care poartă acest nume. Doamna de la magazin spune de fiecare dată “Mulţumesc” şi te cheamă să revii.

Cred că până la această oră am dat peste o mulţime de exemple de politeţe. Oamenii sunt pur şi simplu amabili şi ţi-e mai mare dragul de ei. Ardeleni din fire nu se răstesc, nu prea se uită încruntat, iar de se stârneşte vreo ceartă o vor rezolva în dulcele calm strămoşesc.

Mi se pare la cei 22 de ani ai mei că viaţa e mult prea scurtă pentru a fi arogant, infatuat, nervos, nepoliticos, obraznic, impertinent sau ce sinonime mai vreţi pentru antonimul cuvântului “bunătate”.

Spun acest lucru, deoarece mai înainte am călătorit câteva etaje cu un tânăr care cânta la chitară. L-am întrebat ce anume ştie să cânte şi mi-a zis că face parte dintr-o gaşcă de băieţi care cântă la diverse instrumente şi dacă vreau să mă duc să-i aud, sunt bine-venită oricând.

Acesta-i Ardealul meu!