Atunci când mă aflu acasă, sunt mereu pe fugă. Îmi doresc să fac atât de multe lucruri, că de multe ori mă teleportez dintr-un loc în altul, numai pentru a mă întâlni cu oamenii dragi mie şi numai pentru a sorbi din frumuseţea acestui oraş.

În vâltoarea acţiunilor curente şi pe picior de ducă, am să mă opresc o clipită asupra veşniciei. N-a greşit stimabilul Blaga atunci când a spus că veşnicia s-a născut la sat, pentru că simţămintele sale au fost preluate şi de eul meu liric. Icoană a veşniciei este cu siguranţă bunica. O femeie care o viaţă întreagă a muncit şi care nici la 79 de ani nu poate sta locului. În aceste condiţii, vă daţi seama, că-mi este mai mare dragul să vorbesc de ea. Nu ştie că am blog, că ar fi trebuit să-i explic cum stă treaba cu spaţiul acesta virtual, dar mă mulţumesc că într-o zi, acum câţiva ani, am învăţat-o cum se pronunţă corect: “I have a pencil”. Nu ştiu ce-mi veni mie atunci, dar probabil că m-am aflat într-un exces şcolăresc.

Revenind la tărâmul meu magic, bunica este zâna din bucătărie. E persoana care face cea mai bună mâncare din lume şi despre care adesea obişnuiam să spun că am să mor de foame dacă plec departe de preparatele ei. Nevoia te învaţă, pare-se, aşa că n-am murit de foame, dar tânjesc de fiecare dată după preparatele ei. Astăzi, de exemplu, a făcut o supă de cartofi nemaipomenită. Îţi vine s-o sorbi lingură cu lingură şi să n-o mai termini niciodată.

E puţin acrişoară, are cărniţă şi nişte cartofi atât de pufoşi, încât se fac una cu gura, în momentul în care se întâlnesc. Zici că-i o licoare magică şi cu bună seamă aş afirma asta, căci pentru cei care nu ştiţi eu nu mănânc supe, decât acelea făcute de bunica. Poate să fie cel mai mare bucătar din lumea aceasta, că tot nu va ajunge la degetul mic al bunicii. Preparatele ei sunt simple, nu sunt dechisite, nu e aruncat nu ştiu ce sos deasupra lor pentru a arăta cât mai simandicos, nu au ingrediente scumpe, dar au un deliciu neînţeles. Dragostea pentru cei dragi ei se simte la fiecare îmbucătură.

Bunica mea face şi cele mai bune chirighele din lume, pancove, plăcinte, tocăniţe şi învârte maiestuos telul în grişul cu lapte, mămăligă şi cuş-cuş. Mi-au trebuit 5 încercări până am făcut un griş comestibil (în celelalte 4 l-am împărţit cu un câine) şi tot nu găsesc gustul veşniciei în el. Tot n-are consistenţa aceea cremoasă, care tronează cu atâta mândrie în farfurie.

Bunica e cel mai bun bucătar pentru că găteşte totul cu simplitate. Nu se osteneşte să caute design-uri noi pentru a face mâncarea mai apetisantă. În schimb, îşi alege de fiecare dată cu atenţie ingredientele. Nu ştiu care paste nu sunt bune pentru că au prea multă făină în ele, mămăliga nu e bună de fiert dacă n-are o anumită nuanţă de galben, iar carnea musai să fie proaspătă căci altfel nu se va înţelege bine cu Măria Sa, stomacul.

Mâinile bunicilor voastre ce minuni creează în bucătărie? A mea recreează gustul veşnic al copilăriei.