Acum doi ani, primeam un email de la câteva sute de kilometri depărtare. Autoarea acestuia, Eugenia, mă anunţa că am fost acceptată în Asociaţia Young Initiative şi urma să ne cunoaştem mai bine pentru a vedea cum ne vom desfăşura activitatea.

Ţin minte că era o zi de joi, mama era prin apropierea mea, iar primul gest pe care l-am făcut a fost să sar de pe scaun şi să zburd prin casă, în semn de fericire. Da…am un ritual puţin mai ciudăţel atunci când vine vorba de lucrurile care mă fac fericită şi poate fi destul de amuzant pentru cei din jurul meu.

La momentul respectiv îmi încheiasem activitatea într-o asociaţie studenţească din Oradea, de care mi-a fost mai mare dragul, prin urmare noua aventură trebuia să merite zâmbetul lipit de colţurile urechilor. Urma să fac parte dintr-un ONG bucureştean, iar munca mea va fi cunoscută de un public destul de numeros.

M-am fâstâcit olecuţă după închiderea email-ului. Oare mă voi descurca? Oare voi reuşi să mă integrez într-o echipă alături de care voi lucra de la distanţă? Dar vor fi prietenoşi? O să mă placă? Mă vor ajuta atunci când voi solicita acest lucru? Timpul mi-a răspuns rând pe rând la toate întrebările pe care mi le-am pus singură.

Am intrat în proiectul Blogunteer.ro şi în felul acesta am pus prima cărămidă la promovarea voluntariatului din România. Înainte le spuneam oamenilor din jur cât de frumoasă este această activitate, dar vorbele zburau, nu rămâneau scrise nicăieri. Acum aveam ocazia să spun poveşti. Nu de orice fel, ci despre voluntari. Primul articol pe care l-am avut de redactat a fost tocmai despre mine. Pe când mă aflam eu în staţia de tramvai din Oradea, mă sună o tipă de la Ţara lui Andrei, propunându-mi să realizez un material despre beneficiile pe care mi le-a adus voluntariatul. Fusesem recomandată de către conducerea AYI şi iacătă-mă la 11 zile după intrarea în asociaţie cum scriam pentru cel mai mare proiect de CSR din România.

La două luni de activitate, mă puteam mândri cu o nouă reuşită. În timpul unei şcoli de vară, am cunoscut-o pe fondatoarea Asociaţiei “Ovidiu Rom” şi anume – doamna Leslie Hawke. Am contactat-o pentru un interviu, i-a făcut plăcere să-mi răspundă la întrebări, iar materialul se găseşte aici.

Luna octombrie a venit cu o nouă provocare. Eram propusă pentru rolul de manager al proiectului online şi recunosc că-mi tremurau toţi dinţişorii. Nu ştiam la acea vreme cum am să mă descurc că comunic cu toţi membrii echipei mele, cum îi voi motiva, ce impresie am să le fac partenerilor noştri şi dacă sunt persoana potrivită pentru acest rol. Dar se pare că atunci când n-ai tu destulă încredere în tine, au alţii. Cărora le mulţumesc acum.

În anul 2012 lucram la nişte dosare de voluntar, în care i-am intervievat pe amicii pe care i-am făcut în cadrul diferitelor evenimente. Vorbeam despre ceea ce înseamnă sectorul non-profit în Iran şi Indonezia. Începeam să mă familiarizez tot mai mult cu partea de project management şi prindeam drag de oamenii alături de care lucram.

În acelaşi an, mi-am cunoscut colegii care fac parte din proiectul “Punţi către Cunoaştere”. Am fost în vizită la Centrul de Primire Urgenţă Copil Abuzat din Sectorul 4 şi am plecat de acolo marcată. Câteva ore mai târziu, redactam din gară această poveste. În aceeaşi perioadă, vizitam pentru prima dată spaţiul BiblioLounge din cadrul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti şi mă gândeam cât de norocoşi sunt tinerii bucureşteni că au la dispoziţie asemenea facilităţi. Mi-au căzut ochii pe o broască de pluş şi cu greu am vrut să părăsesc incinta fără dânsa. Anul acesta am fost iar. Doamnele de la bibliotecă mi-au făcut permis, chiar dacă m-am dus doar în trecere. Mi-au zis că nu se ştie când mai revin. Aşa că am permis de Bucureşti. De bibliotecă, desigur.

2013 a adus o conexiune cu locul de muncă. Prin primăvară am publicat compunerile a 3 fetiţe din clasa mea. Erau despre voluntariat, aveau o perspectivă interesată, nu le-am influenţat în niciun fel direcţia spuselor şi cu toate acestea gândeau în asentimentul meu. Cum nu prea-mi place să amestec lucrurile pe care le fac, a rămas singurul articol care are legătură cu locul de muncă.

Luna trecută am fost în Bucureşti, din motive de “profesie”, desigur. Urma să organizez alături de alţi colegi din Asociaţie participarea noastră la Târgul Economiei Sociale – ONGFest, iar aşa ceva nu se poate face de la distanţă. Aşa că am avut contextul prielnic de a-mi cunoaşte şi mai mulţi colegi, de a le ţine companie pe banca din faţa cortului, de a învăţa cum se dansează salsa, de a pune ţara la cale alături de ei, de a zâmbi mult şi des.

Ba chiar mi-am întâlnit faţă-n faţă membrii din echipă şi nu vă spun ce bucurie poate să aibă un manager când îşi vede în cele din urmă o parte din colegi. Cunoşti oamenii respectivi destul de bine, ţinând cont de faptul că ai muncit alături de ei, dar îţi doreai să-i vezi cum reacţionează în preajma ta, ce emoţii transmit, să-i strângi în braţe şi să le mulţumeşti pentru activitatea de până acum. Căci un manager de proiect bazat pe voluntariat îşi “plăteşte” membrii în mulţumiri, aprecieri şi îmbrăţişări. Iar gratitudinea primită în schimb vine să confirme că totul a fost bazat o frumoasă relaţie de colaborare.

Pe la finalul lunii mai primesc un telefon din partea unei persoane necunoscute. Răspund şi mi se spune “Bună ziua! Sunt X de la Fundaţia “Preţuieşte Viaţa”, iar Andreea (n.r. Andreea Marin) v-a răspuns la întrebările pe care i le-aţi adresat.” Mulţumesc pentru înştiinţare şi mă bucur teribil la masă. Realizam un interviu cu o persoană cunoscută din România şi mă centrasem doar pe voluntariat. A fost un moment special pentru mine.

Recunosc că dintre toate reuşitele din acest proiect, cel mai drag mi-a fost de oameni. Eu fac parte dintre aceia care susţin că rezultatele sunt aduse de către oameni. Ceea ce înseamnă că trebuie să le fii alături şi să-i susţii, aşa cum la rândul tău eşti susţinut de către alţii. Mi-au dat lacrimile când am citit acest articol. Se pare că nu e nevoie să fii alături de un om zi de zi ca să ajungi să-l cunoşti şi să ştii ce-l va emoţiona.

Acum, privind retrospectiv la cei 2 ani care au trecut, trebuie să mulţumesc celor care au crezut în mine. Unul a fost managerul de proiect care m-a recrutat şi celălalt a fost preşedintele asociaţiei, care mi-a stat alături pe parcursul întregii activităţi.

Nu ştiu dacă am fost cel mai bun manager de proiect şi cel mai bun blogger. Ştiu doar că timp de 2 ani de zile am avut folder-ul cu Blogunteer deasupra tuturor celorlalte foldere. Mi-a fost drag de proiect, am încercat să învăţ cât mai multe, să intru în contact cu cât mai mulţi oameni faini şi să le arătăm împreună că dacă faci voluntariat în România nu eşti unu’ care pierde vremea. Eşti unul care câştigă vremea!