Pe parcursul perioadei în care am fost în Elveţia, am început în mai multe rânduri să scriu câte un articol. M-am lăsat păgubaşă, gândindu-mă la proiectul atât de urgent pe care-l aveam de predat pentru master şi pe care l-am amânat până pe ultimul milimetru (încă n-am primit o notă pe dânsul, aşadar să nu zic “hop” înainte de sări groapa).

Pornind de la cele trăite, m-am gândit c-o fi cazul să vorbesc puţintel despre timp. Ce-i drept, am şi un preambul la această scriere empirică. Într-o zi mergeam cu taxiul către facultate (sunt sigură că voi da faliment la un moment dat, dacă mă mai folosesc atât de mult de acest mijloc de transport, dar nu despre asta e vorba aici. 😛 ). Întâmplarea de faţă a avut loc, mai exact, luni, adică în ziua în care m-am întors din călătoria fără sfârşit. Nenea şoferu’ (care nu avea mai mult de 28 de ani şi un aer binevoitor) începe să mă chestioneze cu privire la mai multe aspecte.

Ce-i drept, mă luase de la serviciu, purtam obişnuitele încălţări verzi, era vreo 17:00 când am plecat şi la ora respectivă dormisem aproximativ 4 ore dintr-un total de 32 de ore, prin urmare a mea faţă nu afişa un zâmbet comparabil cu dimensiunea Groapei Marianelor. Politicoasă din fire şi calmă din originile ardeleneşti, răspund frumuşel la micul interogatoriu. La final, îmi adresează o întrebare şi o remarcă.

1. De ce mă mai duc la facultate după atâtea ore de oboseală, drum şi stres?

2. Speră că nu m-am supărat, dar m-a considerat interesantă şi atunci s-a simţit dator să pornească discuţia mai sus-amintită.

No’, acuma luându-le pe rând, trebuie să admit că fac prea multe lucruri câteodată. Rare sunt momentele în care spun “Nu” şi parcă-mi pare rău şi atunci. Spre exemplu, mi-am făcut procese de conştiinţă pentru simplul fapt că nu am reuşit să trec la bibliotecă pentru a scana o carte de care avea nevoie o cunoştinţă de-a mea. Nu ştiu cum se făcuse până în acel moment, dar ba eram atât de obosită încât mergeam în 4 picioare (mentale, desigur), ba trebuia să mă grăbesc pentru a-mi face de mâncare, ba aveam ceva urgent de finalizat, ba aveam pungi de la cumpărături pe care trebuia să le car.

Acuma revenind la întrebarea pe care am primit-o, tind să cred că mie nu-mi place să mă fofilez. Dacă am o responsabilitate, mă ţin de ea şi dacă ştiu că ajung tărându-mă în degeţelul cel mic la destinaţie. Mi se întâmplă, de multe ori, să am mai multe lucruri de făcut în acelaşi timp şi atunci trebuie să fac o selecţie. Dar, tare mi-ar plăcea să mă dedublez la un anume punct în viaţă şi să vorbesc detaşat la persoana I şi la persoana a III-a.

După cum îi spusesem şi domnului binevoitor, trebuie să mă duc la master pentru că aşa cred eu de cuviinţă. Până la urmă, am profesori care vin special din Franţa să ne ţină cursuri şi mi se pare nerespectuos să invoc somnul ca motiv al absenţei. Nu spunea cineva că somnul (raţiunii) naşte monştri?

Pe de altă parte, mi se întâmplă să aud tot mai des oameni care se plâng. Ba n-au timp, ba au făcut nu ştiu câte şi acuma sunt obosiţi, ba câte şi mai câte. Inclusiv eu fac parte din categoria respectivă în anumite clipe ale vieţii mele. Că doar aş fi ipocrită să admit că totul este roz-bombon şi nu resimt niciun dram de oboseală, stres sau frustări la agenda încărcată pe care o am. Doar suntem oameni…

Şi-am ajuns unde vroiam. Anume, la întrebarea pe care am adresat-o în titlu. În ultimul timp, primesc tot mai des eu însămi întrebarea “Cum stai cu timpul liber?” cu scopul de a se afla de la mine dacă mă mai pot implica într-o activitate. Nu zic niciodată că n-am timp. Pentru că toţi avem. Ziua are 24 de ore atât pentru mine cât şi pentru celelalte 7 miliarde de oameni (s-au mai născut câţiva în timpul în care scriu acest articol).

Problema nu e faptul că oamenii n-au timp. Problema e că nu ştiu cum să-l drămuiască sau mai bine zis, cum să-l facă. Pe mine dacă mă interesează ceva, îmi fac timp şi dacă ştiu că mai apoi voi fi puţintel mai aglomerată. Totul ţine de priorităţi în ziua de astăzi. Unii avem prea multe, iar alţii avem prea puţine.

Timpul nu se pierde de la sine, îl pierdem noi prin felul în care îl consumăm. Şi-apoi nu e trist să ajungi la 73 de ani, să te trezeşti într-o dimineaţă şi să te gândeşti că n-ai profitat îndeajuns de viaţa pe care ai avut-o pentru simplul fapt că n-ai avut timp să stai mai mult cu prietenii tăi, să faci voluntariat, să-ţi iubeşti serviciul, să-ţi aprofundezi studiile, să fii politicos, să fii atent la ceilalţi sau pur şi simplu să te îngrijeşti de propria persoană.

Eu recunosc că sunt de multe ori frustrată. Aş vrea să fac atât de multe lucruri şi îmi dau seama că pur şi simplu nu-mi ajung orele din zi pentru a le îndeplini pe toate. Dar apoi mă culc, mă trezesc şi am alte 24 de ore în care să mă ţin de cele propuse în ziua anterioară.

Aşa că…data viitoare când vă întreabă oamenii dacă aveţi timp pentru ceva, vă rog să fiţi sinceri şi să spuneţi că timpul se face şi nu se deţine. Dacă noi nu putem controla clepsidra timpului şi nu putem decide încetinirea curgerii nisipului, putem cel puţin să întoarcem clepsidra de câte ori vrem noi. Adică în fiecare dimineaţă în care ne trezim.

P.S. La ora la care public acest articol, tocmai am terminat un material de redactat pentru un proiect de voluntariat pe care-l coordonez.