Mă fascinează ploaia. Dintre toate fenomenele naturii, o găsesc a fi cea mai complexă. Când plouă cu picuri mari şi deşi, simt o uşurare sufletească de parcă totul s-ar îneca într-o mare baltă; când sunt furtuni, mi-e frică de consecinţe; când e ploaie de vară, mă gândesc la delicateţea pe care o lasă în urmă dansul norilor. Parcă viaţa însăşi seamănă cu schimbarea de stare a ploii.

Îmi place să mă plimb prin ploaie, să simt cum acei picuri îmi cad pe piele şi rămân acolo preţ de câteva clipe, iar apoi dispar de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată. Ador sentimentul lăsat de un dans în ploaie, de un ţopăit, de un gest menit să te scoată din starea de rigiditate.

Iubesc momentul în care plouă cu găleata, în care picurii de apă se lipesc de geam şi se preling într-un fel în care ar transmite că sunt abia la începutul traseului pe pământ. Îmi place confortul pe care îl am atunci când stau în pat şi aud cum plouă. Doar eu, o arie şi nişte picături de apă.

Ploaia înseamnă şi abundenţă, dacă e să ne gândim la simbolistica specifică actului cununiei. Ploaia înseamnă şi ştergerea trecutului. Apa aduce după sine un nou început. Sparge munţii şi îi lasă fără drept de replică în urma ei. Dar cel mai plăcut aspect al ploii îl reprezintă clipă în care ne determină să ne oprim. Toată fuga, vânzoleala, agitaţia, şirul infinit de dorinţe, totul îşi găseşte oprelişte în puterea pe care o are apa.

E ca şi cum milioane de picături ar scrie un simplu mesaj: “Omule, opreşte-te din ceea ce faci şi admiră simplitatea vieţii!”. Câteodată avem nevoie să fim puşi pe pauză, să admirăm, să stăm şi să ne gândim la prezent, fără a mai face niciun plan de viitor.

Şi-apoi, îţi dai seama că o mână de-a lui ia o mână de-a ei şi se plimbă în ploaie, în tăcere, acompaniaţi de cel mai dulce ropot din lume!