Nu credeam că voi scrie pe blog asemenea titluri, dar cum pasiunea nu-mi dă pace şi mă pune să scot inimioarele la înaintare, trebuie să mă conformez zilei prezente. Totul a început anul trecut. Sunt vreo şase luni de când suntem împreună. Ne-am văzut aproape în fiecare zi cu excepţia weekend-urilor (bine, câteodată că ne mai furişăm şi în weekend pentru a ne întâlni) şi a vacanţelor când plec acasă, către dulcele meu oraş.

Probabil vă întrebaţi ce-o fi în mintea fi în mintea mea. Vă spun doar că acolo puteţi găsi nişte neuroni mai zvăpăiaţi, câteva sinapse poznaşe şi o semi-materie cenuşie încărcată de inimioare. Tot nu-mi vine să cred că eu scriu textul acesta plin de sirop. De căpşuni, desigur.

La început, mi-a fost frică din pricina ultimelor experienţe avute. M-am gândit că poate nu va fi ce mi-am dorit eu, că poate nu va respecta standardele pe care mi le-am setat, că poate într-o zi mă va determina să-mi iau lucrurile şi să fug în lume. Apoi…

Mi-am dat seama că nu e deloc aşa. Fiecare zi petrecută împreună reprezintă o oază de inspiraţie şi fericire. Fiecare moment dăruit relaţiei noastre îşi găseşte corespondentul în viitor. Fiecare surpriză pe care i-o fac se soldează cu cele mai gingaşe recompense. La vie est rose, am putea spune.

Dacă până acum nu v-aţi dat seama că vorbesc de locul meu de muncă, înseamnă că tocmai aţi sperat ca povestea aceasta să se termine cu o descriere succintă a unei persoane înalte, brunete şi cu ochii verzi.

Nici pe departe, vă zic. Azi, cred că am avut parte de cel mai frumos “Valentine’s Day” din istoria personală. Parcă nici ziua în care mi-a gătit paste un fost prieten n-a fost atât de…plăcută. Am primit o scrisorică de dragoste, de la o elevă de-a mea. În ora de engleză au avut drept sarcină conceperea unor scrisorele cu mesaje drăguţe pentru părinţii lor sau persoane care le îndrăgesc.

Fetiţa aceasta nu are părinţi, căci ea locuieşte la casa de copii. Şi m-a ales pe mine pentru a-mi spune în cel mai sincer mod “I love you, teacher!”. Ei bine, sentimentul când citeşti aşa ceva nu poate fi echivalat de nimic. Nici măcar de urşi imenşi, flori la duzină, cicolată belgiană, şampanie, vin roşu sau alte cadouri.

Nimic nu poate întrece sclipirea din ochii unui copil atunci când îţi lasă timid pe catedră un mic mesaj. Din suflet. Ca să vă spun drept, la iniţiativa unei fetiţe din clasă, am transformat această săptămână de pseudo-iubire în “Săptămâna prieteniei”, care va dura 14 zile. Într-o cutiuţă, frumos împachetată, elevii mei sunt invitaţi să lase bileţele de apreciere, încredere, respect, amiciţie, recunoştinţă la adresa colegilor. Căci una dintre valorile pe care le-am stabilit împreună la începutul anului e reprezentată de “echipă”.

M-am mai bucurat când la ora de limba română am făcut schimb cu o elevă, cedându-i poziţia de dascăl. S-a descurcat de minune în predarea noii lecţii, căci tocmai ce îi explicasem cum stă treaba cu acordul adjectivului cu substantivul în gen şi număr, în cadrul unei pregătiri pentru un concurs judeţean. M-am pus frumuşel în bancă, am deschis caietul şi am scris. Azi, am fost eu elevă, pentru 50 de minute.

Am stat şi m-am gândit la un moment dat….singurele momente în care mă uit la ceas sunt cele în care trebuie să verific dacă mă încadrez în timp. În aproape 6 luni (fără 3 zile) nu m-am plictisit niciodată. Şi acesta e mare lucru la mine! Nu mi-am dorit să treacă mai repede timpul pentru a ajunge acasă. Nu am fost în poziţia de a număra minutele până la pauză sau să răspund cuiva folosind expresia “am scăpat de la serviciu”.

Eu…îmi iubesc locul de muncă. Cred că în momentul de faţă mai mult decât orice altceva. Copiii respectivi sunt familia pe care eu o am în Cluj-Napoca şi sunt tare mândră de ei. Chiar dacă îi mai dojenesc câteodată şi le spun că am să le confisc mâncarea. Chiar dacă mă mai supără uneori şi mă pun în poziţia de a găsi noi soluţii pentru problemele întâmpinate.

E minunat să fii îndrăgostit. Mai ales când este vorba de meseria pe care o ai.