Când pleci de acasă, nimeni nu-ţi spune că o să-ţi crească aripi. Din contră, oamenii sunt destul de contrariaţi că urmează s-o iei pe cărări destul de necunoscute. Aşa că te trezeşti oarecum într-o situaţie dificilă. Pe de-o parte, te încântă necunoscutul şi vrei să descoperi ce se află dincolo de vorbele celorlalţi, pe de altă parte, te gândeşti că poate vor avea dreptate şi mica ta aventură se va dovedi un eşec total.

Aşa că aştepţi să treacă timpul şi nu prea, pentru a le dovedi celor din jur că s-au înşelat. Tu, fiinţa aceea, despre care toţi credeau că nu va fi în stare să se descurce de una singură într-un alt oraş, reuşeşti să-ţi construieşti o viaţă. Şi nu oricum, ci întrând în rândul oamenilor noi pe care-i întâlneşti.

Vremea trece, tu te minunezi: vai, ai făcut primul pilaf de orez din viaţa ta şi s-a dovedit a fi comestibil. Ai avut un conflict cu o colegă de palier şi ai învăţat că stăpânirea de sine şi calmul sunt cele mai bune atribute pe care le poţi avea. Ţi-ai făcut amici. Chiar şi o prietenă. Lumea începe să te cunoască. Dar tu, pe zi ce trece, ajungi să vezi că eşti capabil de a face mult mai multe decât credeai anterior.

Poţi să-ţi duci propria viaţă, fără să depinzi de vreo persoană. Poţi să ai un serviciu, chiar să-ţi continui studiile, să te implici în tot felul de activităţi şi să vezi că de fapt, situaţia nu e aşa după cum ţi-o prezentau “binevoitorii”. E posibil să-şi fi făcut griji pentru tine, dar tu nu te-ai gândit la obstacole. Aveai un singur vis. Să demonstrezi că nu eşti chiar copilul neajutorat pe care-l vedeau toţi. Ajungi un adult responsabil. Cu casă, masă şi alte cele.

Atunci stai şi analizezi. Măi, ai făcut toate astea de unul singur. N-a existat nici măcar o singură persoană căreia să-i fii datoare pentru schimbare. Desigur, totul s-a realizat pe bază de sacrificii, căci altfel nu se poate. În felul acesta, realizezi că tu nu vroiai să demonstrezi ceva cuiva. De fapt, intenţionai să vezi până unde te poţi duce. Iar acela e momentul în care vezi viaţa cu alţi ochi.

Când îţi dai seama că cel mai important lucru din lume e familia, nu te consideri deloc egoist. Mai degrabă, ai înaintat câteva trepte spre devenirea ta personală. Nu-ţi pasă ce zic unii şi alţii. Nu ai nimic de demonstrat nimănui şi nici nu doreşti să te compari cu X persoane de vârsta ta. Pur şi simplu, e o cale pe care te duci hotărât. Restul sunt detalii.

Mutarea în Cluj mi-a oferit nenumărate lecţii, pe lângă cele gastronomice şi casnice . Am descoperit că distanţa sau timpul nu ucide prieteniile adevărate. Te poţi întâlni cu un om şi să fii la fel de apropiat de el, exact aşa cum erai în urmă cu aproape un an de zile. Unui camarad de suflet nu-i pasă neapărat că n-ai fost prezent la schimbările din viaţa sa de zi cu zi. În schimb, dacă-l îmbrăţişezi, simţi că nu ţi-ar da drumul prea curând. Şi-atunci descoperi că distanţa a fost doar un test, pe care l-ai trecut cu brio.

Zilele trecute m-am întâlnit cu cele mai bune prietene ale mele. Mi-e drag de ele, exact aşa cum sunt. Am ajuns la concluzia că nu le-aş schimba pentru nimic în lume, doar fiindcă sunt ale mele. Am primit unul dintre cele mai frumoase cadouri de ziua mea. E o cutiuţă de bijuterii care cântă. De când mă ştiu, am fost fascinată de ele. Nu ţin minte să-i fi spus vreodată prietenei mele lucrul acesta. Dar ea a ştiut. Şi-atunci, am învăţat o altă lecţie. Un om care te cunoaşte cu adevărat n-are nevoie să-l inunzi cu informaţii.

Indiferent de bla-bla-urile pe care le-am putea primi la un moment dat pe seama deciziilor pe care le luăm, ne suntem datori nouă înşine pentru a încerca. Până la urmă, în basme, feciorii împăratului merg în lume pentru a-şi căuta norocul. Noi de ce n-am face acelaşi lucru, dacă simţim că asta vrem? De ce trebuie mereu să aplecăm urechile la vorbele celorlalţi, când ele stau drepte pe capul nostru?

Cred că mereu se vor găsi persoane care să facă exerciţii cu vocale şi consoane. Dar până la urmă, chiar şi câinii latră atunci când se simt în pericol. Ce-o fi dincolo de gard, pe mulţi îi sperie. Partea bună e că unii nu se mulţumesc cu traiul uşor pe care l-ar putea avea. Aşa că sar gardul doar ca să vadă că pot face asta. Apoi încep să alerge, doar ca să vadă cât o pot duce în ritmul acesta. În timp ce aleargă, nu se gândesc la oboseala acumulată ori la alte aspecte care le-ar putea pune probleme. Se gândesc că pe măsură ce aleargă mai mult, drumul pare mai scurt. Iar după o vreme îşi dau seama că li s-au dezvoltat muşchii, iar provocările legate de drum nu mai par atât de mari. Acum au aripi, iar restul ţine de detalii.