Ajung la 6 dimineaţa acasă. O mână bandajată, un picior sucit şi un stomac care nu era în apele sale (ale acidului gastric). Cam aşa începe dimineaţa de 19 mai. Dar ce s-a întâmplat înainte, nu e încă istorie.
Ce-şi face omul cu mâna lui, se numeşte contuzie. Derulând filmul în spate, lucrurile au stat în felul următor:
1. Expoziţiune

Ce seară minunată! Pregătirile pentru banchetul de absolvire au început la ore matinale. Dacă nu v-am zis până acum, noţiunea de dimineaţă desemnează, în cazul meu, intervalul orar 10:00 – 12:00. Toate bune şi frumoase, programare la cosmetică, vizitat best friend for make-up, iar cu o întârziere de 39 de minute, eram la locul acţiunii.
A fost o petrecere cu adevărat memorabilă. Nu ştiu cum se face, dar şi unul dintre profesori mi-a urat la moment dat să am parte de o seară de neuitat. Oare premedita ceva? Să invocăm al 5-lea Amendament în cazul lui, chiar dacă nu suntem pe teritoriul SUA. Atmosfera creată a fost una superbă, de la ciocnirea paharelor de şampanie cu dascălii noştri, la invadarea ringului de dans în mişcări, numa’ de mine ştiute, totul părea să decurgă perfect. Am apreciat atât de mult interacţiunea cadre didactice-studenţi, încât la un moment dat le-am dedicat primilor melodia “Îţi mulţumesc”, cântată de Direcţia 5. Nişte lacrimi fugare, ca şi clipele pe care le trăiam şi m-am întors la nostalgie.
2. Desfăşurarea acţiunii

De bucurie, euforie sau prostie, domnişoara de mine s-a gândit că nu e rău să guste mai multe pahare de şampanie, în număr de 2 şi jumătate. Apoi, când lichidul bahic a trebuit substituit, mi-a zis că n-ar fi rău să degust puţin din vin. Câte un pic, pic, pic până n-am mai făcut nimic. Noroc cu colegii care stăteau lângă mine şi mă îndrumau să beau cafea. De fapt, îmi dădeau să beau cafea şi să mănânc, doar doar voi reveni în lumea pământenilor, că la cum mă simţeam, îmi lipsea doar o scară să mă urc până în Olimp. Cică e bun nectarul zeilor.
Cu ieşiri în curtea restaurantului, încercări febrile de a mă ţine pe picioare, mă loveşte un moment filozofic: prima beţie din studenţie. Ca un bun novice, am încercat să le explic oamenilor că eu nu sunt aşa în realitate. Ce să mai explic, când toţi şi-au dat seama?
3. Punctul culminant

“Eu de aicea nu mă duc, nu mă duc acasă, până când nu mă îmbăt şi cad sub masă.” N-am căzut sub masă, dar am alunecat pe gresie, m-am sprijit în mâna stângă şi aoleu! Nu mai ştiam de unde să mă culeg. Brusc, ameţeala se duse la plimbare, iar în urma ei a rămas o mare…durere. Ca norocul, n-am fost singură (şi aici nu mă refer la propriu), iar dragele mele colege m-au însoţit la spital. Du-te, frate, la 4 noaptea la Urgenţe. Explică-le oamenilor cum tu ai alunecat pe gresie, fără să pomeneşti nimic de…lichidul ce mişuna prin sânge. Nesfârşită a fost aşteptarea, la fel ca şi umflătura ce creştea şi creştea şi creştea asemenea unei pancove pusă la dospit. După îndelungi discuţii cu nenea ce pune gipsul (am să vorbesc într-un alt articol despre carenţele sistemului românesc de securitate), a urmat radiografia. Adică momentul în care mi se spunea că am sau nu fractură. Vai, şi câte rugăciuni am putut spune atunci.
Deznodământul

Nu e fractură! Noh, să vedeţi atunci ţopăieli în spital, eram gata să-l pup pe medicul din cabinet. Din păcate, este o contuzie destul de urâtă. Dar cu tratament, preconizez că îmi voi reveni în curând. Azi am descoperit că cel mai greu lucru pe care îl pot ridica e capacul de la coşul cu rufe. Pe lângă asta, mai am şi un picior stâng nu tocmai funcţional. De la prea multe învârteli pe ringul de dans, pare-se.
Morala: Nu beţi mai mult decât puteţi duce pe picioare!