Ziua de 16 mai 2012 va rămâne în istoria (personală), drept sfârşitul carierei de student la ciclul licenţă. Spun asta, deoarece ieri m-am dichisit cu tocă şi robă, mi-am pus tocuri roşii şi pantaloni albaştri, ca să mă aseamăn culorilor Uniunii Europene şi am pornit spre cel mai important moment din această perioadă a vieţii.
Spun cel mai important, fiindcă e notabil să începi o activitate, dar e imperios s-o termini. Aşa cum se cuvine. Printre emoţii, gânduri haotice şi flori, mi-am găsit motivaţia de a prezida festivitatea alături de un bun coleg. Toate bune şi frumoase până în momentul acordării diplomei. Fiind ultima la catalog, ca întotdeauna, s-a păstrat ce era mai bun pentru final. Şi anume, momentul înmânării diplomei, de către unul dintre cei mai minunaţi oameni pe care i-a cunoscut breasla cadrelor didactice şi anume îndrumătoarea mea de an. Poate într-un articol ulterior am să vorbesc despre profesorii care ne-au ghidat pe parcursul celor 3 ani de facultate, dar azi mă rezum doar la ceremonia de absolvire.
Despre oameni
Sunt atâţia oameni dragi mie care au fost prezenţi în sală ieri. Atâţia ochi pe care i-am urmărit pe furiş, ca să-i simt aproape şi atâtea inimioare ce băteau alături de a mea pentru un moment deosebit. Cred că cineva mi-a dat cel mai frumos dar din lume, la naştere sau mai bine zis cu 9 luni înainte. Câteodată, cuvintele sunt prea mici ca să-mi descriu mama, dar dacă ar fi să-i acord un loc în această lume, aş face-o întemeietorului propriului univers. Ştiu că toţi se gândesc cu drag la părinţi, ştiu că mulţi dintre ei le sunt recunoscători pentru ceea ce au făcut, dar îmi saltă inima de bucurie, când mă gândesc că a mea mamă a investit tot ce avea în educaţia mea. Au rămas alte lucruri mai prejos, ca eu să pot avea acces la diferite oportunităţi. Şi pe lângă acest, şi-a dedicat 22 de ani din viaţă ca eu să cresc mare frumos. Nu-i uşor să ţii loc de doi părinţi pentru un copil, dar nu e deloc uşor să fii mama unui copil atât de haotic, care-şi imaginează că lumea nu e decât un teren de joacă şi suferă la fiecare julitură a inimiii, căci vorbele unora dor mai mult decât orice. Chiar dacă n-ar trebui.
Îmi spunea o bună prietenă mai demult că n-are cum să nu mă iubească cineva, la cum sunt. Nu ştiu dacă e adevărat acest lucru, dar cu siguranţă prietenii ce mi-au fost aproape ieri, au demonstrat acest lucru. De la prietena din copilărie, la cea din liceu, la un amic foarte bun, la nişte colegi minunaţi dintr-un proiect şi chiar la cei care n-au fost alături de mine fizic, simţeam cum sufletele lor vibrează alături de al meu.
Ţin să mulţumesc tuturor celor care m-au sunat, mi-au trimis mesaje şi s-au gândit la mine. Ştiţi că un gând face mai mult decât orice? Mai ales când telepatia funcţionează şi se simte bunătatea din glasul celuilalt.
Prima zi de absolvent
Parcă trebuia să se întâmple un alt eveniment alături de cel prezentat anterior. Şi anume, la o zi după ce m-am angajat mi-am cam dat demisia. Am anunţat că nu mai merg, pentru simplul motiv că nu mă am deloc cu cifrele. Mintea mea e mult prea abramburită ca să fie atentă la aceste detalii matematice. Motiv pentru care m-am gândit că nu aş vrea să le provoc un prejudiciu financiar. Din păcate, cealaltă parte n-a văzut lucrurile aşa cum le vedeam eu şi n-au apreciat gestul de sinceritate. Îmi asum responsabilitatea, că deh, am diplomă de absolvent şi merg mai departe, cu apostrofările de rigoare. Oi fi fost neserioasă, dar măcar am fost una sinceră, ce a recunoscut că nu e capabilă să facă anumite lucruri. Nu sunt, dom’le!
Prin ploaie, cu proaspătul contract de muncă în ghiozdan, m-am întreptat spre casă, cu toca în mână. Recunosc că habar n-am ce voi face după ce termin facultatea. Trebuie să mă angajez, dar deja am descoperit două meserii care nu-mi plac. Poate mă întorc la catedră, în lumea copilaşilor care sunt de-o şchioapă cu mine. Sau poate nu.
De data asta, nu-mi mai fac niciun plan. Dragă timpule, ia tu decizii în locul meu, fiindcă ale mele cam sunt considerate a fi nu tocmai bune.